Evenimentul va avea loc joi, 29 noiembrie, de la ora 17.30, la Librăria Şt. O. Iosif, pe strada Mureşenilor, la numărul 14.
Lirica brașoveană s-a bucurat în iarna lui 2015 de un debut editorial care stă sub semnul unei certe originalități. Este vorba de volumul Egocentric, aparținând lui Claudiu Oțeleanu. Autorul a mai cochetat cu scrierea confesivă, fiind foarte activ pe un blog personal, unde și-a exprimat convingerile doar sub forma unor eseuri. Poezia devine acum un spațiu depozitar al unor gânduri violent exprimate, care ascund frustrări și mari suferințe. Interesantă este sursa acestor stări, sursă ce devine laitmotivul întregului volum. Este vorba de chinul reprezentat de ceilalți. Adept al celebrei idei aparținând lui Sartre „Infernul sunt ceilalți”, Oțeleanu își construiește întregul discurs artistic sub obsesia dată de violența, de nepăsarea și de lipsa de conștiință a aproapelui.
Încă din primul text al volumului, ni se anunță poezia unei stări de spirit, cu un puternic caracter confesiv. Apare aici ideea obsesiilor trecutului care populează agonic fiecare gând.
În Încarcerare ne este descris un spirit rebel, care își exprimă frustrările date de lipsa de libertate, menită parcă să distrugă individul. Atmosfera de apăsare va rămâne o constantă. Textul Jubilație aduce în prim-plan o sarabandă de stări fizice și psihice. Astfel, manipularea, crisparea, tortura domină spiritul artistului. Poezia capătă note retorice:
„Costeliv, crispat și constipat
Trist, traumatizat și torționat
Amnezic, amețit și ancrasat
Și pe deasupra
Și manipulat.
Ce-ți vine să faci?
Nimic!”
În cel de-al cincilea text, se descrie infernul dat de agasarea celorlalți. Chinul se dovedește ciclic iar durerea este constantă, monotonă. Natura exterioară nu contează, poetul preferând să descrie natura umană. Poetul împrumută manifestările vremii pentru a descrie, într-o notă ironică, mizeria celorlalți:
„Din cer plouă cu proști
Constat că au și ei aport
La prinsul unei știuci
Cu-n laț de urși
Din fir de borangic
Și multe nuci.”
(Ploaie)
Este evident caracterul redundant al textelor. Majoritatea poeziilor sunt brodate pe același mesaj poetic, schimbându-se doar modul în care sunt transmise aceste trăiri. Notele sunt violente iar desconsiderarea poetului pentru ceilați este evidentă. Totul este sub zodia zădărniciei, poetul simțindu-se total dezarmat, victimă a prostiei celorlalți, prostie ce capătă aproape note cosmice. Tocmai din cauza durerii provocate de semeni, artistul găsește de cuviință să exprime mesajul poetic în mod direct. Scriitura lui Oțeleanu nu este expresivă, durerile nu sunt cosmetizate cu figuri de stil. În Crescătoare se încearcă o ironică statistică a reprezentanților prostiei umane:
„Câți țăcăniți există-ntr-o sută?
Și câți țăcăniți există în cincizeci?
Câți proști respiră dintr-o mie,
Același aer, jubilând același cer
(…………………………………………..)
Și milioane de bipezi
Ce nu și-au câștigat statut uman,
Se fac și se prefac că-s civici
Fiindcă au aflat ei dintr-o carte
Ca-s vremuri de… mitici!
De cele mai multe ori, imaginarul poetic este unul bizar, sugestie a trăirilor apăsătoare. În incipitul textului Curgere „Răni ale sufletului/ Echimoze ale minții/ Rostiri și ploi de plumb/ Într-un ritual ciudat” întâlnim urme ale unei arte poetice. Apare aici ideea că discursul poetic este înfrățit cu propriile stări, iar întreg universul care stă sub semnul degradării este cel care naște imaginea artistică. Zbor frânt este o altă meditație amară despre falsele valori ale lumii exterioare. Stilul celorlați este milițienesc, barbar, duplicitar față de poet. Toți se erijează în instanțe morale atotștiutoare care își permit să-și pună la zid aproapele. Și în cele mai liniștite poezii apare infernul constituit de ceilalți. Răul din viața poetului este rezultatul răutății celor din jur. Astfel, statutul creatorului în viziunea lui Claudiu Oțeleanu stă sub semnul frustrării: „De regret și răzbunare/ Mi se umple pieptul”.
În Deziluzii, noaptea parfumată este în dezacord cu cretinismul în care poetul trebuie să își ducă existența. Poezia Nevoi aduce o notă ludică, ascuzând prin aceasta un strigăt al disperării provocat de setea de liniște și normalitate. Într-un alt text, O lume „tru” (true), găsim un poet în cautarea liniștii, a sinelui. Destinul îi este, însă, potrivnic. Trenul mort și gara moartă sunt semne ale pierderii oricărei speranțe. Se caută cu disperare un sprijin:
„În momente de răscruce
În care-ți dorești speranța
Îți dorești o voce care-ți
Spune-ntruna că se poate,
Chiar și-atunci când toată lumea,
Din rărunchi îți spune: Nu!
Îți dorești să fie pace…
Într-o lume atât de „tru” (true)!”
Natura exterioară este potrivnică, aliindu-se, parcă, destinului creatorului. Manifestările violente ale acesteia accentuează senzația de disconfort: Mușcăturile de vânt sunt în tandem cu o umanitate bolnavă, înghesuită:
„Poze cu-n verde… absolut,
Cu oameni fără chip și animale,
Așezați ca-ntr-un butic.
… De cartier, deloc șic
Doar cu un vânzător al cărui
Mers șontâc îți sare-n ochi
Vrând, nevrând.”
Astfel, volumul Egocentric se constituie într-un strigăt existențial. Este vorba de poezia unei zădărnicii duse până la extrem. Disconfortul, lipsa iubirii aproapelui devin laitmotive constante pe parcursul întregii plachete. Poezia lui Claudiu Oțeleanu este incapabilă de devenire, precum lirica bacoviană. Așa cum poetul interbelic nu putea evada din universul plin de suferință și din obsesia morții, prezenta serie de texte se remarcă prin disconfortul provocat de ceilalți, prin neputința de a se face abstracție de abjecția umană a aproapelui.
Egocentric – poezia neliniștii, de Cristian Vieru
